Filmul despărțirilor? E același întotdeauna. Stai în casă și plângi, stai în casă și nu vorbești cu nimeni, stai în casă și te gândești la el. Dar, evident, vine un moment... Momentul! Momentul în care spui Gata! E timpul să nu mă mai gândesc la el, e timpul să îmi reiau viața. Și asta faci - îți reiei obiceiurile, ieși din casă, îți vezi cunoscuții, te gândești din ce în ce mai puțin la el. Și începe să treacă timpul, intri în rutină, îl uiți. Și într-o zi, poate îl vezi cu alta și iți dai seama că toate sentimentele alea, pe care credeai că le-ai dat uitării, doar s-au ascuns printr-un colțișor al sufletului tău, și acum te împung mai ceva decât niște sulițe . Dar știi că așa a fost mereu. Clișeicul ”timpul vindecă toate rănile” îți dă putere. Privești înainte. Știi că s-a terminat. Și simți că s-a terminat. S-a terminat. Și rănile chiar se vindecă. Dar cu cicatricile ce facem? Cu ele rămânem. Ele sunt dovezile iubirilor trecute și a războaielor cu noi înșine. Și în momentele când cicatricile dor, fie ele mai vechi sau mai noi, știm că trăim. Și măcar asta îți dă putere să privești spre viitor.

Meet me again yesterday

Se vedeau in fiecare zi. Nu isi vorbisera niciodata, dar parca se cunosteau atat de bine. Negrul hainelor lui, ce ii completa atat de bine negrul ochilor, parca ii vorbea. Privirea ei intrebatoare se atintea asupra lui in fiecare dimineata. Dar el nu trada nimic, nici un raspuns. Si stia ca ea il priveste, asa cum si ea stia ca el se gandeste la ea in acele momente. Ar fi fost de ajuns cel mai mic semn. Nici macar cuvinte. Nu aveau nevoie de cuvinte. Cuvintele ar fi facut ca magia sa dispara. Sau poate ar fi facut ca magia sa inceapa cu adevarat.
Si era aceeasi dimineata inghetata de decembrie. Aceeasi ora blestemata la care nu e nimeni pe strada. Aceeasi dimineata inzapezita, ca in urma cu 2 ani cand se zarisera prima data. Erau singuri in statia aia. Asteptau acelasi tramvai. Ea nu isi dadea seama de nimic. Logica nu o ajuta acum, dar asemanarea acestei dimineti cu aceea prevestea ceva.
"Azi...azi e o zi aparte?" sa gandea ea in timp ce isi ocupase locul obisnuit. Acelasi scaun de langa a doua usa. Mereu ii placuse locul acela, nu stia de ce. Si in spatele ei statea acelasi el.
Cobori si isi schimba traseul. Stia ca plecase prea devreme. Printr'o minune plecase la timp si ajungea la prima ora. O lua prin parc, adora parcul ala. Se aseza pe una din aleile cele mai lungi. Ii placea sa priveasca razele soarelui dimineata pe banca de langa frasinul cel batran. Isi scoase pachetul de tigari din geanta ticsita cu prea multe nimicuri.
"Iar o sa inghet, ar trebui sa ma las " isi spunea privind pachetul de Dunhill gri. Prima data cand il zarise abia isi cumparase primul pachet de tigari, tot un Dunhill gri.
"Ah, unde o fi bricheta..." pana sa gaseasca bricheta, mana ei simti o hartiuta mototolita. Stia ca nu e a ei. Nu le mototolea niciodata.
Tramvaiul fusese gol, cu exceptia lor. Biletelul era de la el , nu putea fi de la altcineva.
" Azi e aniversarea noastra. Doi ani...La 6, voi fi in fata Atheneului. Stiu ca vei veni..."
In acel moment uita tot, uita frigul, uita de tigari, uita chiar unde se afla. Statea acolo de doua ore. Telefonul incepuse sa sune.
Si atunci realiza de ce in urma cu cateva ore simtea ca astazi e o zi speciala.
Se ridica si isi fuma tigara in drum spre scoala. Dar vedea totul asa diferit si se citea in toata fiinta ei, mai ales in ochii albastri, fericirea. Fericirea nemarginita...

Dream a little dream of me

"Trebuia sa il omor...chiar atunci, sa iau cutitul acela de pe masa si sa il infig in el pana nu mai misca." Statea in fata oglinzii cu pistolul in mana. La cativa pasi in spatele ei, intr'o balta de sange, sange ce parea mai rosu ca niciodata, zacea el. In ochii acum ficsi i se citea ultimul gand, ultima intrebare: "de ce?"

Se intoarse spre el. "De ce? Stii. O meritai. Meritai asta de la inceput. De la primul gand in care am existat eu. Stii prea bine."

Fusese singura solutie. Acum se gandea doar la cum va scapa. Ar fi primit pedeapsa capitala. Ar fi fost impreuna pentru totdeauna, dar nu isi mai dorea asta.Realiza ca nu si'o dorise niciodata. Totul fusese doar o iluzie. Dar nu regreta acest final.

Sangele se prelingea pe pardoseala, apropiindu'se de picioarele ei. Nu regreta. Ar fi facut'o inca o data. Si inca o data.

Acum voia sa scape. Toti isi vor da seama ca ea e vinovata. Adevarul va iesi la iveala. Dar constiinta ii spunea ca unul din ei trebuia sa moara.

Se intoarse din nou spre oglinda. Se privi. Nu avea nici o remuscare pentru ceea ce facuse.

Ochii i se indreptara spre trandafirul cel rosu din vaza. "rosu sangeriu..." In acel moment parca se trezi din amorteala. Merse langa birou si deschise primul sertar. Totul era acolo...deasupra scrisorilor se afla pistolul. Il ridica. Nu lipsea nici un glont.

Si se uita din nou in oglinda....