Filmul despărțirilor? E același întotdeauna. Stai în casă și plângi, stai în casă și nu vorbești cu nimeni, stai în casă și te gândești la el. Dar, evident, vine un moment... Momentul! Momentul în care spui Gata! E timpul să nu mă mai gândesc la el, e timpul să îmi reiau viața. Și asta faci - îți reiei obiceiurile, ieși din casă, îți vezi cunoscuții, te gândești din ce în ce mai puțin la el. Și începe să treacă timpul, intri în rutină, îl uiți. Și într-o zi, poate îl vezi cu alta și iți dai seama că toate sentimentele alea, pe care credeai că le-ai dat uitării, doar s-au ascuns printr-un colțișor al sufletului tău, și acum te împung mai ceva decât niște sulițe . Dar știi că așa a fost mereu. Clișeicul ”timpul vindecă toate rănile” îți dă putere. Privești înainte. Știi că s-a terminat. Și simți că s-a terminat. S-a terminat. Și rănile chiar se vindecă. Dar cu cicatricile ce facem? Cu ele rămânem. Ele sunt dovezile iubirilor trecute și a războaielor cu noi înșine. Și în momentele când cicatricile dor, fie ele mai vechi sau mai noi, știm că trăim. Și măcar asta îți dă putere să privești spre viitor.