Uneori vedea în nuanţe, uneori vedea în alb-negru, iar foarte rar, vedea numai în negru. Cadea în disperare şi dorea moartea cu sălbăticie. Acum nu mai vedea nimic, ochii îi erau definitv închişi. Ce rămânea în urmă? Oameni striviţi de durere.Şi ăia erau puţini. Erau oamenii care ii trezeau cele mai puternice sentimente, oamenii care o făceau câteodată să vrea să ia cuţitul de pe masă şi să termine, şi aceeaşi oameni care îi făceau alteori inima să crească de bucurie şi mândrie.
Dar ştia de mult că într-o zi îngerii nu vor mai veghea asupra ei. Ştia că va muri singură şi nu de bătrâneţe. Pentru că începuturile minunate, au mereu sfârşituri tragice. Pentru că fusese în cel mai nepotrivit loc, în cel mai nepotrivit ceas.